Prima parte din filmarile video realizate la venisajul expozitiei.

S-a născut la 10 mai 1931 în comuna Breaza de Sus, judeţul Prahova

1943 – 1951 Urmează cursurile Liceului “Aurel Vlaicu” din București

1951 – 1957 Urmează cursurile Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti, unde beneficiază de îndrumarea unor profesori de prestigiu ca Rudolf Schweitzer-Cumpănă, Adina Paula Moscu, Ion Marşic, Alexandru Ciucurencu.

Lucrează de asemenea alături de profesorii Ştefan Constantinescu şi Gheorghe Popescu,

de la care învaţă tainele artei monumentale.

Membru al Cenaclului Studenţesc “Ştefan Luchian”.

1959 – Devine asistent universitar la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu“, apoi este promovat lector, conferenţiar, profesor universitar, îndeplinind şi înalta funcţie de prorector.

Realizează fresca “Răscoala lui Tudor Vladimirescu” (18 x 3m) la Casa de Cultură “Tudor Vladimirescu”din Bucureşti

1962 – Obţine o bursă de studii în Italia, la Perugia

1963 – Expoziţie personală la Galeriile de artă “Orizont“ din Bucureşti

1965 – Participă la Expoziţia Internaţională de gravură de la Leipzig

1966 – Realizează un amplu mozaic în marmură la Tipografia “Pajura” din Bucureşti

Participă la o amplă expoziţie de artă românească la Londra

Participă la Bienala Internaţională de Gravură de la Cracovia

1967 – Realizează relieful în ceramică (şamotă angobată) cu titlul “Bogăţiile Deltei” la Galaţi

Realizează de-alungul anilor proiecte de ambientare şi machete pentru spaţii publice

1968 – 1970 – Specializare în design la Roma

1969 – Expoziţie de pictură deschisă la Roma sub patronajul

Academiei Internaţionale “Dante Alighieri”

Participă la Concursul Internaţional de Pictură de la Santia Vercelli, Italia

1979 – Împreună cu Viorel Mărginean şi Ovidiu Paştina realizează o amplă lucrare

decorativ-monumentală (25x10m) în mozaic, distinsă cu premiul Uniunii Artiştilor Plastici

1983 – Realizeză o lucrare monumentală în mozaic la Buzău (19x12m)

1994 – Expoziţii personale şi de grup la Paris, Sao Paolo şi Normandia

1996 – 1997 Expoziţie itinerantă de pictură şi gravură la New York, Boston şi Washington - Sala Congresului American

1998 – Expoziţii la Muzeul “Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte şi în Sala “Omnia” a Senatului României la Bucureşti

2000 – Expoziţie în Sala “Constantin Brîncuşi” a Palatului Parlamentului, Bucureşti

2002 – Expoziţii la Ierusalim, Haifa (Galeriile de Artă “Castra”) şi Tel Aviv

2003 – Expoziţie la Casa de Cultură a Ministerului de Interne

Expoziţii personale şi de grup

Atena, 1960; Geneva, Cairo, Damasc, Alexandria, 1961; Berlin, Londra, 1966; Frankfurt pe Main, Praga, 1966; Beirut, Sofia, Berlin, 1971; Praga, Beijing, Şhanghai, Lisabona, 1976 -1977; Lisabona, Beijing, 1978; Paris, Sao Paolo, Normandia, 1994; Bucureşti, 1966 (Galeriile de Artă “Calderon”); New York, Boston, Washington, 1966 - 1967; Muzeul “Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, Muzeul Judeţean Prahova, Ploieşti, Sala “Omnia” a Senatului României, Bucureşti, 1998; Sala de Expoziţii “Constantin Brîncuşi” a Palatului Parlamentului, Bucureşti, 2000; Ierusalim, Haifa (Galeriile de Artă “Castra”), Tel Aviv, 2002.

Lucrări purtînd semnătura sa pot fi întîlnite în prestigioase muzee şi colecţii de artă din ţară şi de peste hotare

Medalii şi distincţii

1957 – Menţiune la Festivalul Tineretului şi Studenţilor, Moscova

1965 – Medalia de argint la Expoziţia Internaţională de Gravură, Leipzig, Germania

1966 – Premiul Ministerului Învăţămîntului pentru Artă Monumentală

1969 – Medalie la Concursul Internaţional de Pictură, Santia Vercelli, Italia

1972 – Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România

1974 – Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a

1980 – Premiul “Ion Andreescu” al Academiei Române

Despre VASILE CELMARE

CONFESIUNI

Vasile Celmare: "Povesti din paradis"

Autor: Vasile Celmare | Data: 13 Iun 2008

Artistul la tinerete...

Pe 10 mai, in urma cu 77 de ani, se nastea pictorul Vasile Celmare, unul dintre marii inovatori in plastica romaneasca a secolului XX, avand la activ un important numar de expozitii nationale si internationale, de grup si individuale. Totodata, Vasile Celmare a fost profesor la Catedra de arta monumentala a Institutului "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti. Un nume predestinat marilor experiente, desi inceputurile nu pareau sa vesteasca acest lucru. (Marcela Gheorghiu)

Am aparut pe lume la tara, intr-o casa de gospodari asezati din comuna Breaza de Sus, judetul Prahova, o localitate de poveste, ca o farfurie, unde iarna nu batea crivatul, iar zapada cadea din abundenta, umpland farfuria, spre bucuria celor mici. O localitate in care oamenii, pe cat erau de instariti, pe atat erau de pasionali. Si traiau mult. Strabunicul meu a murit la 116 ani, dar sa nu creada cineva ca a fost un caz izolat in Breaza. Sau, mai exact, a fost un caz, insa numai fiindca atinsese 116 ani, caci varste precum 102, 103, 105 ani erau obisnuite in acea zona. De aceea i s-a si spus bunicului "Cel mare". A trait atat de mult incat, inainte de el, nu-si amintea nimeni cine a mai fost. Am mostenit, asadar, porecla data strabunicului si, daca ma gandesc ca am implinit de curand 77 de ani, numele acesta pare sa-si pastreze si astazi semnificatia de odinioara. Cu prenumele Vasile am avut de asemenea noroc. La botez, toata lumea voia sa-mi spuna ori Mircea, ori Stefan. Va dati seama... Stefan Celmare, Mircea Celmare. Noroc cu nasul meu, care era colonel si care a hotarat ca ma va chema Vasile. Mai bine asa. Decat sa ma cheme ca pe cei doi mari voievozi, mai bine ca pe marele parinte al bisericii.

Tata a fost mecanic la Caile Ferate. De la el am mostenit calatoriile gratuite cu trenul, liceul gratuit, internatul gratuit - o binecuvantare in acele vremuri in care a-ti trimite copilul la scoala implica un sacrificiu imens din partea parintilor. Adevarul e ca multe lucruri bune au facut ceferistii pentru copiii lor. Trebuie sa spun ca la liceu se intra foarte greu. Daca nu aveai media 7,50, pierdeai internatul, iar cu o medie mai mica de 7, pierdeai liceul. Eu am facut Liceul Aurel Vlaicu din Bucuresti intre 1943 si 1951, deci am beneficiat din plin de gratuitatile amintite.

Razboiul vazut de la Breaza

Primele patru clase le-am facut acasa, la apreciata Scoala nr. 1, vecina cu Strajeria din Breaza. Aceasta scoala se numara printre putinele care aveau si gradinita. Daca stau sa ma gandesc, erau anii razboiului si totusi, pentru mine, ca si pentru ceilalti copii din sat, acesta nici n-a existat; l-am "vizionat" de pe deal. Batalii adevarate, pe care si-ar dori sa le vada orice copil! Si ce infruntari aeriene aveau loc! Parintii erau speriati, fluierau gloantele pe deasupra noastra. Adevarul e ca pana astazi am ramas la parerea ca bataliile aeriene sunt cele mai spectaculoase din cate exista intr-un razboi; pai sa vezi tu, copil fiind, avionul facand buuum sau aterizand in flacari... Sa fiu iertat ca gandeam asa, dar la varsta aceea frageda noi nu puteam percepe traumatismele si dramele razboiului.

Imi amintesc ca, o data, americanii au bombardat rafinaria de la Campina, aproape de Breaza. Aparatele lor zburau destul de jos. Ne duceam cu donita la apa, cand am vazut avioanele noastre de vanatoare ridicandu-se deasupra lor... I-au facut zob pe americani. Sub ochii nostri. Am fost mandri de isprava aviatiei noastre si multa vreme am tot povestit cele vazute si intamplate. Eram copii, dar ce sentiment patriotic puternic ne stapanea! Din pacate, aveam sa ne dam foarte curand seama ca lucrurile nu erau chiar atat de amuzante cum le vedeam noi. Am inteles acest lucru atunci cand familii intregi au inceput sa se refugieze in comuna noastra. Veneau in Breaza pentru ca acolo se afla Centrul de Strajerie si credeau ca vor fi mai in siguranta...

Centrul acesta avea cladiri importante, cinematografe, intr-un cuvant, era civilizatie. Imi amintesc ca venea adesea in vizita regele Carol al II-lea; am dat si mana cu el. Si nu numai cu el, ci si cu Mihai.

Aflandu-se scoala in apropierea Strajeriei, uniformele noastre le imitau pe cele de strajeri. Nu ne mai incapeam in piele de mandri ce eram de ele, cu grade pe umar - unul, doua, trei, dupa cat de bine invatai - si cu fluierul de gat. In fiecare dimineata eram adunati in careu, in jurul stindardului inaltat in curtea scolii, si eram controlati daca avem unghiile taiate, daca ne-am spalat, daca ne-am facut pantofii. Ce mai, eram invatati cu disciplina. Si apoi, aveam niste invatatori cum eu rar am mai intalnit dupa aceea (daca ar fi sa fac o reforma in invatamant, as face-o mult mai interesanta decat au facut-o toti ministrii educatiei de dupa '89). Ar mai trebui sa spun ceva, desi nu are nici o legatura cu restul povestirii: cinci ani ne-a fost primar actorul Ion Manolescu, descendent al unei vechi familii din Breaza, ca si a noastra, de altfel. Personal, cred ca Breaza a fost un loc de transhumanta. Din cauza asta cred ca s-a pastrat pana astazi cultul oilor pe acel meleag. Pastorii care veneau cu turmele din Ardeal, inainte sa coboare in Baragan, se opreau la Breaza. Oamenii din Breaza erau ordonati, gospodari. De asta, era o rusine sa nu ai gospodaria curata, sa nu-ti faci un cheag. Cel mai sarac taran din comuna avea douazeci de oi si nu-mi amintesc sa se fi vaitat cineva vreodata de foame.

De unde stiu sa desenez

Pe mine nu m-a invatat nimeni sa pictez sau sa desenez, asa cum s-a intamplat cu multi alti artisti care au avut parte de prezenta in primii ani de viata a unor initiatori in artele acestea frumoase. Cred ca am invatat singur atunci cand ma punea mama sa-i maresc, pe hartie, diferite modele de ii si fote, caci trebuie sa spun: cusaturile de Breaza erau vestite pe atunci, iar la noi in casa se lucra mult. Mama imi arata cum sa fac, iar eu faceam. Desi era taranca, m-a invatat, inca inainte sa merg la gradinita, sa citesc, m-a invatat poezii, cantece, ceea ce era mai rar intalnit pe vremea aceea in mediul rural. Din acest motiv, probabil, s-au minunat si educatoarele cand au vazut ca stiu alfabetul. Niciodata nu m-au luat femeile in brate ca la cinci ani: eram dolofan, pistruiat, cu par rosu si ochi albastri. Nu mai puteau educatoarele dupa mine.

Dar sa revin la primii pasi pe taramul artistic. Toamna si primavara erau pentru mine un chin. Ploua cu galeata, ploua fara oprire, iar eu ma plictiseam ingrozitor. Acasa nu aveam altceva decat niste creioane si o tablita. In aceste doua anotimpuri, toata ziua nu faceam altceva decat sa desenez si sa sterg, iar sa desenez si iar sa sterg... Pe scurt, primavara si toamna nu ieseam din casa! In schimb, cand venea iarna, pentru mine se pogora raiul pe pamant: de dimineata pana seara stateam pe derdelus, iar pe la varsta de sase ani am invatat chiar sa schiez. Aveam la Sinaia niste veri campioni nationali la schi si bob. Cand au vazut ei ca imi plac sporturile de iarna, s-au hotarat sa-mi dea o mana de ajutor si mi-au adus din Suedia, unde participasera la un concurs, o pereche de schiuri. In general insa, schiurile ni le faceam noi. Mergeam la dogarul din comuna si-l rugam. El se pricepea, ca doar facea butoaie. Apoi iarna trecea si veneau, din nou, ploile, iar eu, ca sa nu ma plictisesc ingrozitor, ma intorceam la tablita mea si la creion.

Asa am invatat sa desenez. Singur. Mai tarziu, cand am ajuns la scoala, m-am nimerit coleg cu Dan Grigorescu; il avusesem coleg si la gradinita, caci eram de-un leat. Iubitori de cultura, prieteni de familie cu primarul, parintii lui faceau parte din elita intelectuala a comunei si se bucurau de mare prestigiu, inclusiv in scoala noastra. Asa se explica faptul ca i-au picat in mana niste caiete ale mele cu desene. Se pare ca l-am impresionat cumva, de vreme ce, nu dupa mult timp, mi-a facut cadou o cutie cu acuarele, incurajandu-ma sa perseverez: "De acum incolo, in fiecare duminica, vii la noi, acasa". Si asa am facut.

Vasile Celmare (II): "Uceniciile unui renascentist"

Autor: Vasile Celmare | Data: 20 Iun 2008

Vasile Celmare este cel mai la indemana exemplu contemporan atunci cand vine vorba despre spiritul renascentist. El nu este doar pictor, doar monumentalist, doar gravor. Este un creator complex, care a studiat inclusiv scenografia si arhitectura pentru a putea intelege plenar arta. (Marcela Gheorghiu)

Opt ani de liceu

La noi, la Breaza, nu exista librarie, dar la Dan Grigorescu acasa exista o biblioteca - si nu una oarecare, ci una de proportii apreciabile. De acolo imprumutam eu carti si citeam. Mai mult, pentru ca tinea atat de mult la mine, tatal lui Dan isi dorea cu tot dinadinsul sa-mi controleze lecturile, oferindu-mi tot soiul de minunatii. Dar nu dupa carti ma omoram eu, ci dupa jucariile lui Dan! Pai, ce tancuri care scoteau flacari pe teava avea prietenul meu, ce trenuri! Nimic nu ma fascina mai mult decat jucariile din casa familiei Grigorescu. Tot acolo trebuie sa spun ca am invatat sa joc sah. In sfarsit, datorita acestei prietenii, incetul cu incetul am prins gustul desenatului si al pictatului, fara pretentii insa, in acuarela, nu in ulei.

Dar si invatatorii mei m-au incurajat mult pe acest drum. De pilda, am avut norocul sa-l am, chiar din clasa I, ca invatator pe un anume Carol Cenetti, bucovinean, care a infiintat prima fanfara din Breaza si care m-a ajutat mult. Pentru o perioada prea scurta din pacate, fiindca nu s-a mai intors de pe front. Directorul scolii insusi, un om de cultura, a plecat pe front atunci. I-a tinut locul unul, Bondoc, dintr-o familie foarte veche din Breaza. Nu era bondoc de felul lui. Ba chiar era un barbat bine, inalt, foarte elegant, casatorit cu o Cantacuzino care i-a facut vreo cinci copii. L-am amintit aici pentru ca si el m-a incurajat foarte tare...

Mai ales in vacante, pe langa joaca propriu-zisa, de la care nu faceam niciodata rabat, imi placea sa desenez si, din cand in cand, mai venea domnul Grigorescu pe la noi, sa vada cum ma descurc.

Liceul, am spus si in episodul trecut, l-am facut la "Aurel Vlaicu", in Bucuresti. Am locuit la un internat cu regim aproape cazon si am avut sansa unor dascali extraordinari. Profesor de romana l-am avut pe Pompiliu Constantinescu, care a fost si directorul scolii; profesor de desen era Popescu-Negresti; un profesor extrem de sever, de prima mana, am avut la matematica, iar la filosofie am beneficiat de Gheorghe Iamandi; vestit in acea perioada, lucrarile lui erau in toate vitrinele librariilor bucurestene. Observase ca imi place sa citesc si imi imprumuta carti. Cat priveste fizica si chimia, pe acestea le-am invatat ca pe Catehism, fiindca m-am indragostit lulea de profesoara. Eram innebunit! Va dati seama, eu mic, pistruiat si tuns chilug... Ea, femeie cu experienta, a inteles ce se intampla cu mine. In sfarsit, profesorul de stiintele naturii era academician.

Din cauza valului de reforme care s-au abatut asupra invatamantului romanesc dupa 1948, am terminat liceul in 1951. Opt ani de liceu!

Atelierul - unica oaza

In acelasi an, am intrat la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti; cu admitere serioasa, la mai multe discipline, printre care, la loc de cinste, limba romana si, la alegere, franceza sau rusa... Cand am intrat eu, deja disparuse ideea de academie de arte. Trecusem printr-un liceu exceptional, in care nu stiusem si nu ma interesase cine e fiu de chiabur, cine e fiu de muncitor, de taran sau de boier si ajunsesem intr-un institut cu o atmosfera otravita, cu demascari cumplite si exmatriculari pe motive de dosar. Nu e insa cazul sa vorbesc aici despre toate lucrurile cumplite care ni se intamplau. Din contra, consider ca aceia care trebuie evocati sunt dascalii, caci, intr-adevar, singura noastra oaza de liniste era atelierul de lucru. L-am avut profesor pe Rudolf Schweitzer-Cumpana, care ne incuraja, ne lua cu el la lucrul in peisaj. Un om minunat, genul care anima totul in jurul sau, intr-o permanenta efervescenta vitala si creatoare. Adina Paula Moscu, artista cu studii la Munchen si la Paris, eleva preferata a lui Tonitza, ne-a fost si ea profesor, dar si Ion Marsic, la randul sau cu studii la Paris, om cultivat, cu un comportament si de o eleganta cum rar am mai intalnit. Marsic ne-a dat o educatie frumoasa si ne-a invatat punctualitatea. Noi nu intram dupa profesor niciodata; daca intarziam, ramaneam la usa. Mai ales ca l-am prins rector pe Constantin Baraschi. Sculptor de felul lui, Baraschi era un tip mai aspru, desi cu suflet bun. Il insarcinase pe portar sa-i noteze cu creta pe o tabla pe toti cei care intarziau. Unii insa aveau simtul umorului: portarul il intreba pe intarziat: "Pe mata cum te cheama?", "Michelangelo!", venea raspunsul. Baraschi - cand se enerva, cand il pufnea rasul. Alteori jucam fotbal pe hol cu o minge de carpa. In drum spre toaleta, Baraschi devenea deseori tinta nevinovata a suturilor noastre. Dar nu se supara niciodata, ba din contra, de multe ori ne mai dadea si cate o pasa. De fapt, ce vreau sa spun? Ca scoala, in sine, nu era degradata. Profesorii aveau vechea educatie, cea de dinainte de 1945, si cautau sa ne-o transmita si noua. Infernale erau sedintele de demascare, la care, din fericire, nu i-am prea vazut venind pe dragii nostri dascali.

Prin anul IV, impreuna cu mai multi colegi, am infiintat cenaclul "Stefan Luchian". A fost un pas important pentru noi, fiindca in felul acesta am beneficiat de materiale gratuite de lucru, avand in acelasi timp posibilitatea sa expunem in galeriile bucurestene. Alaturi de mine se mai aflau Ion Nicodim, Constantin Piliuta, Vasile Dragut (aveam nevoie in cenaclu si de critici de arta), Ion Bitzan, Almasanu, Blendea. Desi eram doar studenti, profesorii ne-au tratat ca pe niste artisti adevarati. Si ne-au ajutat mult in organizarea cenaclului. Mai ales Schileru si Frunzetti... La scurt timp dupa ce l-am infiintat, am inceput sa deschidem expozitii. Va dati seama, niste tinerei ca noi bateau la portile afirmarii - cum se spune. Dar cenaclul nostru nu se limita doar la arta plastica. Deseori invitam studenti de la conservator, de la teatru, de la litere...

Pescuirea minunata

In general am fost un student silitor, dar la diploma a fost cat pe ce s-o incurc rau de tot. Eu mi-am facut lucrarea pe tema Delta Dunarii. Am cunoscut in intregime acest colt de tara, i-am cunoscut si pe lipoveni - rusii fugiti din Imperiul Tarist in timpul reformei lui Petru cel Mare - care, pur si simplu, m-au fermecat. Iar cand am ajuns dincolo, spre lacul Razelm, am avut o adevarata revelatie: totul parca era din vremea lui Iisus. De aceea lucrarea mea de diploma a avut ceva biblic: aducea cu Pescuirea minunata. Un motiv suficient pentru a fi respins la examenul de diploma. Am avut noroc cu un profesor care le-a spus: "Terminati cu prostiile, baiatul asta a expus la Salonul Oficial de cand era in anul IV". Asa am scapat. Mi-am sustinut, asadar, cu succes diploma si iata-ma licentiat. Eram insa atat de dornic sa invat mai mult, mai ales tehnici si tehnologii de lucru, incat nu m-am oprit aici. Am facut cerere sa ma inscriu la arta monumentala. Era o sectie noua, m-as fi mutat cu totul acolo, fiindca predau profesori foarte buni, dar mi-am spus ca, fiind la inceput, nu vreau sa se faca experiente pe mine. Am urmat insa cursul de tehnici si tehnologii. Am lucrat cu Fanica Constantinescu, Ghita Popescu s.a. Tineau foarte mult la mine profesorii de la arta monumentala si ma luau cu ei pe santierele unde lucrau, in general biserici. In felul asta am facut ucenicie serioasa pe langa ei.

Am urmat, asadar, o scoala foarte buna. De aceea, restul nici nu mai conteaza; pentru mine s-au si sters din minte mizeriile din toti acei ani, toate momentele urate pe care le-am trait... De pilda, am uitat sa spun ca in anul II am fost in pericol sa fiu dat afara din facultate. Mi s-a propus sa fiu secretar UTC, iar eu am refuzat, motivand ca pe mine parintii m-au trimis la scoala sa invat; am fost acuzat ca sunt mic-burghez - eu! puiul de ceferist! Mai tarziu, cand am devenit asistent, mi-a spus profesorul sa fac cerere de intrare in partid, ca sunt hotarati sa ma dea afara. Si, de ce sa nu spun, am facut cerere. Si am intrat. Dar nu mi-a stricat.

Vasile Celmare (IV): "Nu se poate face arta pe campul de lupta"

Autor: Vasile Celmare | Data: 04 Iul 2008

Alaturi de prietenul sau, diplomatul George Albut (stanga)

Incheiem periplul artistului Vasile Celmare prin vremuri si locuri care au marcat cariera acestui umanist impatimit. Si astazi, la 77 de ani, artistul continua sa cerceteze: pe masa de lucru din atelierul situat in str. Pangratti troneaza un album masiv cu titlul Cosmos. Spre ce constelatii priveste maestrul? Si un secret impartasit de curand: vrea sa picteze norii. Va fi, desigur, un viitor ciclu de lucrari. (Marcela Gheorghiu)

Zig zag printre colegi de altadata

Tot vorbind despre anii de inceput, am uitat sa pomenesc cateva figuri pline de lumina cu care viata mea s-a intersectat vremelnic. Am vorbit intr-unul dintre episoadele anterioare despre Cenaclul "Stefan Luchian" - veritabila tribuna de idei pe care am infiintat-o noi prin anul IV de Institut si am amintit atunci numele unor Piliuta, Dragut, Nicodim, Bitzan, Almasanu, Blendea, Schileru (care ne-a ajutat mult) si altii - intr-un cuvant, o generatie minunata. Dar in cadrul acestei efervescente miscari culturale veneau si tineri aspiranti la actorie, studenti la Conservator... Despre ei, cu precadere despre actori, tinerii studenti de la IATC din acea perioada, din pacate nu am pomenit deloc atunci. Si imi dau seama ca trebuie sa o fac acum, cu atat mai mult cu cat, cu unii dintre ei, am impartit vremelnic relele si bunele vietii de camin. De pilda, cu Victor Rebengiuc, un remarcabil talent inca din anii de facultate! Cu el am fost coleg de camin. Dar Ion Sileanu? Cata lume stie ca a urmat doi ani de Arte Plastice la Bucuresti?

Cand am ajuns eu asistentul maestrului Gheorghe Ciucurencu, Sileanu era studentul acestuia. Vreme de doi ani i-a fost elev lui Ciucurencu, fara ca vreodata sufletul lui sa se indeparteze de cea mai fierbinte dorinta, aceea de a deveni actor. Mie, personal, chiar mi-a marturisit: "Domnu' Celmare, eu dau de cativa ani la Teatru, dar nu reusesc sa iau examenul. O sa dau si anul asta, sa stiti." A dat si a intrat... Dupa doi ani de Arte! M-am intalnit cu el si l-am intrebat: "Ce faci?" "Ma fac actor, ce sa fac." Si-a urmat drumul, ca, mine, ca multi altii.

Cu Florin Piersic ma intalneam la cantina, care era comuna studentilor de la Arte Plastice si celor de la IATC. Dar mergeam, mai ales, la Carul cu Bere. "Hai, Vasile, la o bere!" zicea si, cand ma vedea ca ezit, mai c-as vrea, mai ca n-as vrea, continua invariabil cu "Hai, Vasile, ca o dau eu". Acum, ca sa ma inteleaga cititorul si sa nu creada ca eram zgarcit, trebuie sa spun ca, in comparatie cu mine, ei castigau bani, caci colaborau pe la emisiuni de radio si televiziune. M-au luat si pe mine o data la Radiodifuziune, in echipa de zgomote, la inregistrarea unei piese de teatru, ca sa primesc si eu un ban; l-am cunoscut atunci pe Petre Sava Baleanu, un mare regizor, care, de fapt, a pus bazele Televiziunii Romane...

Nici de colegii de liceu n-am apucat sa vorbesc! Aici, in Bucuresti, la "Aurel Vlaicu", am avut norocul sa fiu coleg cu multi oameni astazi importanti... Primul pe care vreau sa-l evoc este dirijorul Carol Litvin. De mic copil acesta a fost ajutat si sustinut de profesorul de muzica. Litvin este cel care a infiintat ansamblul de muzica al liceului - la inceput, un mic grup vocal, care apoi a crescut incet, incet si a devenit aproape o orchestra in adevaratul inteles al cuvantului. Cu acest ansamblu, din care faceam si eu parte, ne-am plimbat prin toata tara. Cum era moda - sau comandamentele epocii, pentru cei mai multi -, dupa absolvirea liceului, Litvin a urmat conservatorul la Moscova si a ajuns un dirijor mare. In cadrul acestui ansamblu, si Ioan Romulus Budura, viitorul nostru ambasador in China, ocupa un post; era acordeonist si canta foarte bine. Dar si operatorul George Cornea mi-a fost coleg; din pacate, astazi e grav bolnav. Cornea si-a dorit foarte mult sa fie regizor, dar atat de mult a fost utilizat la munca "de teren", incat astazi este un operator de prima mana, cu mai multe premii la activ (Radu George Cornea a semnat si regia catorva filme, printre care "Am fost saisprezece" - n.r.). Lui ar trebui sa-i multumeasca Sergiu Nicolaescu; fara George Cornea, nu ar fi facut "Mihai Viteazul" asa cum arata el.

Dintre colegii mei, multi au plecat in diplomatie. Unul - o frumusete de baiat - era fiul unui ilegalist (l-am cunoscut pe tatal lui - era analfabet, vopsitor de vagoane la CFR; baiatul l-a invatat sa scrie si sa citeasca). Pe colegul acesta l-am respectat intotdeauna, pentru ca niciodata nu s-a apucat sa se laude la scoala cu ispravile lui taica-sau de dinainte de '44. A studiat diplomatia in Rusia.

In concluzie, dintre colegii mei de liceu, multi au fost ingineri straluciti, actori, muzicieni, diplomati, iar eu artist plastic. As zice ca si aceasta a fost o generatie reusita.

Arta moare, dar nu se preda

In incheiere vreau sa reamintesc cititorilor ca, vreme de aproape jumatate de veac, am fost profesor, statut la care nu am renuntat niciodata. Si de aceea nu pot incheia seria mea de evocari fara sa vorbesc putin si despre studentii mei de la Arte. Cum sunt studentii de la Arte Plastice astazi? Imi amintesc de o expozitie a tineretului care a avut loc cu ani de zile in urma, in plina "epoca de aur". Cum se obisnuia, expozitia a fost vizitata si de Ceausescu. Rectorul Institutului "Nicolae Grigorescu", care pe vremea aceea era Costin Ioanid - o mare figura a scolii romanesti de pictura -, a fost intrebat atunci: "Ce sunt lucrurile astea de pe pereti? De ce face tineretul asemenea lucrari?" Se incerca, adica, sa se dea vina pe scoala pentru "ereziile" viitorilor artisti. "Vedeti dumneavoastra", a raspuns rectorul nostru, "noi nu traim izolati; dupa principiul vaselor comunicante, ei isi gasesc calea." Nu am relatat intamplator acest episod. In momentul actual, repet, au fost desfiintate tehnologiile care te ajuta sa stapanesti mijloacele limbajului artistic. Practic, studentul de astazi e liber sa faca ce vrea. Multi dintre ei, insa, dupa ce termina Institutul, se trezesc descoperiti, fiindca scoala nu i-a inarmat pentru viata, pentru o activitate artistica in epoca in care traiesc. Dupa principiul vaselor comunicante, isi vor gasi calea; dar nu va fi deloc usor.

Cu arta contemporana se intampla un lucru care s-a petrecut intotdeauna de-a lungul istoriei. Sa dau un exemplu. In Franta, inainte de Razboiul de 100 de Ani, s-au construit catedrale ale caror vitralii sunt astazi faimoase. Cand a inceput razboiul, cuptoarele de sticla nu au mai functionat si arta vitraliilor a inceput sa palesca. Deci nemaifunctionand ceea ce iti foloseste ca sa te exprimi, totul se dizolva, ramane o vorba goala. Revenind la zilele noastre, sper ca arta contemporana sa urmeze drumul artei franceze ulterioare Razboiului de 100 de Ani. Adica sa-si revina atunci cand va ajunge la o oarecare stabilitate. Nu se poate face arta pe campul de lupta. Arta contemporana exista, nu a disparut, nici nu se afla pe cale de disparitie, dar supravietuieste inghesuita intr-un subsol. Romania este o tara cu copii foarte dotati. Stiu ca asa este pentru ca m-am ocupat indeaproape de psihologia copilului. Tineretul artistic de la noi va reusi sa revigoreze arta plastica. Dar, pentru asta, artistul aflat la inceput de drum nu trebuie sa accepte compromisul cu facilul, cu politica si cu prostul gust... Am lucrat in invatamantul superior artistic vreme de patruzeci de ani si, credeti-ma, stiu ce vorbesc.

Sursa: www.e-galerie.ro